Moara Assan

Trecand pe str. Lizeanu am remarcat in spatele caselor populate cu minoritari o contructie imensa, din caramida rosie, in ruina. Dupa un search rapid pe „Goagal” m-am lamurit. Este vorba de Moara lui Assan, prima moara cu aburi din tara noastra. Construita in 1853, este declarata monument istoric si face parte din Patrimoniul National Industrial. 

Ultimul actionar al Fabricilor Assan a fost arestat de comunisti, torturat si aruncat de la etajul 5 al Politiei Capitalei, moara fiind nationalizata de regim.
Dupa revolutie a inceput dezmembrarea sistematica a constructiei, Statul neasigurand paza monumentului, intrucat valoarea imobiliara a terenului contine multe zerouri.

 La ora actuala, cladirile ramase reprezinta refugiu pentru cersetori, bloc de desen pentru grafferi,  job full time pentru hotii de fier vechi (se fura zi si noapte. Pozele au fost facute in jurul amiezei, iar in cladirea principala erau aprox. 8 persoane cu ciocane, bomfaiere, etc) si refugiu pentru drogati.

In loc sa fi fost reconditionata si inclusa in vreun circuit turistic sau transformata in muzeu, investitia fiind amortizata in timp, s-a preferat abandonarea totala din partea autoritatilor, interesul principal fiind valorificarea terenului ocupat de moara. Pacat !

Muntii Rodnei

Dacă n-ar fi avut alături munţii cei mari, şi dacii şi-ar fi construit piramide." Valeriu Butulescu

"Omul şi muntele se aseamănă, dar cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ." William Shakespeare

 "Pentru noi soarele a apus. Munţii continuă să-l vadă." Valeriu Butulescu

"Dacă am avea ochii din piatră, am vedea munţii curgând." Eero Suvilehto

"Cine nu se urcă pe munte nu cunoaşte înălţimea cerului." proverb chinezesc

"Iar cel ce n-a văzut munţii, uluit va fi de măreţia dealului." Valeriu Butulescu

Memorialul Durerii - Sighet

  In ultima vreme aud tot mai des, intr-o forma sau alta, fraza „e greu domn`le, a fost greu si inainte, dar pe vremea lu` impuscatu` macar aveai un serviciu stabil, iar daca statea lumea la cozi pentru o punga de zahar si doua paini, statea pentru familie. Daca erai destept te descurcai : mai taiai tu o gaina si dadeai o pulpa sectoristului sa taca, dadeai o atentie macelarului de la colt si-ti mai scapa un sfert de cotlet. Una peste alta, traiai decent, nu ca acum, sa rabzi de foame in ziua de salariu”.

Sincer, o ineptie mai mare n-as fi putut auzi. Nu zice nimeni ca acum e usor, usor nu va fi niciodata.

In Bucuresti (sau orasele mari) nici nu ar trebui sa existe notiunea de „somer”. Aici esti somer daca esti prea puturos sa faci altceva (eventual consideri ca este sub statutul tau de om privilegiat, care si-a facut un mega-credit doar cu buletinul pentru o plasma pe juma` de perete, doar sa fie mai mare ca a vecinului). Sunt ziarele si site-urile pline de anunturi pentru impartit pliante sau tot felul de job-uri part-time.

Dar sa nu divagam de la idea principala. Cine este de parere ca „inainte era mai bine”, il invit sa urmareasca fotografiile, sa faca o excursie la unul din fostele centre de reeducare sau sa achizitioneze cu maxim 5 ron de la orice anticariat una din zecile de carti care expun problema incarcerarii si reeducarii pe vremea comunistilor.
Din multitudinea de exemple, capul de afis il constituie „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei” situat in centrul Sighetului. Cladirea-muzeu este o veche inchisoare, cunoscuta in vremea dictaturii drept o „unitate de munca speciala”, neoficial acolo fiind un centru de exterminare pentru elitele tarii.

Inca de la intrarea in camera hartilor, unde sunt evidentiate toate fostele inchisori comuniste din tara, gropile comune, rutele de deportare, etc. esti incercat de un amalgam de sentimente (mila, durere, dispret fata de comunisti), sentimente amplificate in momentul parcurgerii unui coridor lung, tapetat cu pozele celor decedati in incinta complexului.

Dupa cativa ani de functionare, la ferestrele celulelor (oricum prea inalt situate pentru a se putea privi prin ele) au fost montate obloane, astfel incat sa se poata vedea doar cerul.

“Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie” (Ana Blandiana)